Ce te face un parinte bun?

Alfie Kohn ne spune prin ce se defineşte un părinte bun

Dacă te-ai hotărât să ai un copil, probabil ai luat această decizie pentru că ai vrut să devii părinte şi te-ai gândit că experienţa te va împlini. Ai făcut-o pentru tine. Dar venirea pe lume a copilului cere o schimbare radicală în viața ta: acum trebuie să faci lucruri pentru el sau pentru ea. Mai mult decât atât, trebuie să fie conştient de noua stare a lucrurilor şi de faptul că propriul tău copil este o fiinţă diferită, cu viziuni şi preferinţe diferite.
    Lucrul asta poate fi evident, dar unii părinţi îşi folosesc copiii pentru a-şi satisface propriile nevoi emoţionale şi nu par să fie conştienţi de acest lucru. Pentru a încadra acest lucru în termeni pozitivi, am putea spune că parentingul de calitate este definit de trei caracteristici strâns legate: (1) conştientizarea faptului că experienţa unui copil în această lume este adesea diferită de a altei persoane, (2) capacitatea de a înţelege natura diferenţelor dintre oameni, de a-şi imagina punctul de vedere al copilului şi de a fi receptiv la nevoile sale şi (3) disponibilitatea de a încerca să satisfaci aceste nevoi, mai mult decât să faci doar ceea ce e bine pentru tine însuți.
   Pentru unii oameni poate fi mai dificil decât pentru alții să pună în practic aceste lucruri. Cei care sunt afectaţi de îndoieli cu privire la propria lor valoare se pot consuma atât de mult pentru a obţine ceea ce le lipseşte, psihologic vorbind, încât devine imposibil să se concentreze asupra copiilor sau chiar să-i vadă aşa cum sunt sau cum nu sunt.
    Dar nu se rezumă totul la diferenţele dintre părinţi. Aceleaşi aspecte pot fi observate în diferenţele dintre situaţiile cu care oricine dintre noi se va confrunta. De exemplu, atunci când suntem în public, acolo unde alte persoane pot să judece abilităţile noastre de părinţi, e mult mai probabil să răspundem cu prea mult control şi prea puţină dragoste şi răbdare la ceea ce ni se pare că ar fi lipsă de bună creştere a copiilor noştri. Când un copil are un tantrum în supermarket, până şi cel mai bun părinte trebuie să facă un efort suplimentar pentru a-şi aminti că ceea ce contează sunt provocările cu care se confruntă copilul, nu nevoia noastră de a apărea competenţi în ochii străinilor.
   Nu toţi oamenii preocupaţi de propriile lor nevoi se potrivesc cu stereotipul unui părinte autoritar, care reprimă orice semn de nesupunere venit din partea copilului. De fapt, unii oameni care nu apreciază stilurile tradiționale de parenting se mândresc că le acordă copiilor lor o atenţie exagerată şi sunt convinşi că, pe măsură ce faci mai multe pentru copiii tăi, metoda ta de parenting este mai bună.
   Acest lucru nu este, însă, neapărat adevărat. Unii părinţi care sacrifică vizibil totul pentru copiii lor şi ale căror vieţi par să graviteze în jurul copiilor sunt, de fapt, destul de narcisişti, iar copilul este într-adevăr folosit pentru a satisface nevoile proprii ale părinţilor.
    Copiii pot ajunge să simtă că datoria lor este de a-şi păstra părinţii fericiţi, de a-i linişti, de a-i face să se simtă capabili. Uneori, copiii sunt încurajaţi subtil să-i ofere unui părinte ceea ce acesta nu obţine de la partenerul lui (sau chiar de la sine), ba chiar să-i ofere părintelui companie aşa cum doar un adult poate să o facă. Copilul poate fi format să devină un prieten pentru părinte sau chiar un părinte pentru părinte. Toate acestea pot avea loc fără ca cineva să realizeze ce se întâmplă. Dar, indiferent dacă copilul reuşeşte sau nu să-şi dea seama cum poate deveni ceea ce-şi doreşte părintele, rezultatul este că dezvoltarea copilului poate fi deformată, deoarece nevoile adulţilor au devenit primordiale.
În loc să mergem pe ideea că aptitudinea de a fi un bun părinte este ceva ce se află în interiorul tău sau nu, poate ar trebui să spunem că unii oameni au nevoie de mai mult efort pentru a atinge un nivel de competenţă pe care alţii îl obţin foarte uşor. Eu stau foarte prost la capitolul orientare, de exemplu, dar asta înseamnă doar că trebuie să fac eforturi mai mari să-mi dau seama cum să ajung acolo unde trebuie. Astfel, părintele care este tentat să-i spună copilului lui: "Mi-e frig. Du-te şi pune-ţi un pulover" (ca să dăm un exemplu uşor ironic al acestui sindrom) ar trebui să-şi reamintească periodic următorul lucru: "Copilul meu nu este eu. El are interese diferite. Doar pentru că X mă face fericit sau supărat, nu înseamnă că X va avea acelaşi efect asupra copilului meu".