Cum ajung copiii instituţionalizaţi tineri neadaptaţi

România are în prezent peste 60.000 de copii instituţionalizaţi, dintre care în jur de 6.700 sunt adolescenţi, care stau în centre de plasament sau în apartamente ale DGPC. Pentru că nu au fost constrânşi să înveţe carte, unii dintre ei încă nu ştiu să scrie sau să socotească, pentru că nu au fost învăţaţi cum se fac banii, alţii nu cunosc meseriile din care ar putea alege, pentru că nu au ieşit în societate, nu cunosc empatia şi nu ştiu cum să vorbească cu ceilalţi şi pentru că li s-a spus poate prea puţin, ei nu ştiu că „a fi de la centru” nu te separă definitiv de restul oamenilor. Peste câţiva ani sau numai câteva luni, miile de adolescenţi din sistemul de protecţie de stat vor rămâne fără niciun suport material şi fără adăpostul sigur de până acum. Mulţi vor ajunge pe stradă, în timp ce unii vor încerca să îşi croiască un drum, însă în cadrul unor limite impuse nu se ştie de cine sau când.

Când nu mai sunt „responsabilitatea statului”

Potrivit unor date furnizate de Direcţia Protecţia Copilului din cadrul Ministerului Muncii, la 30.06.2013, 61.241 de copii beneficiau de măsuri de protecție specială, cei mai mulţi în Iaşi (3.959). Dintre ei, în serviciile de tip rezidențial publice și private se aflau 6.695 de copii cu vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani, dar şi 3.831 de tineri peste 18 ani. Potrivit legii 227/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, statul acordă protecţie specială „copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu”, adică până la împlinirea vârstei de 18 ani. După această vârstă, protecţia se prelungeşte dacă tânărul îşi continuă studiile la zi, pe toată perioada acestora, cel mult până la împlinirea vârstei de 26 de ani.

Dacă decide să nu îşi continue studiile, tânărul are, teoretic, posibilitatea să ceară o prelungire a protecţiei, de până la 2 ani, „în scopul facilitării integrării sale sociale”, dacă „nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale”. „Acest drept se pierde în cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă cel puţin de două ori, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui”, spune textul legii.

Practic însă, astfel de solicitări de prelungire a perioadei de protecţie se fac destul de rar, iar tânărul de 18 ani este lăsat să plece de multe ori fără a avea minime aptitudini de supravieţuire şi integrare în societate. Faptul că ei sunt neechipaţi corespunzător este recunoscut de psihologi, de organizaţii care militează pentru drepturile lor, de angajatori şi chiar de oameni din sistem. Explicaţiile sunt multe, iar soluţiile rămân la stadiul de propunere.

„Eu nu privesc în viitor”

Petrică Proca are 21 de ani şi de la 3 ani a crescut în sistemul de protecţie a copilului, în judeţul Botoşani. A stat atât la asitenţi maternali, cât şi în centre de plasament. În mai anul acesta a ieşit din sistem şi a plecat să lucreze în Grecia, cu un prieten, la o firmă de curăţenie. Munca era la negru, dar părea cea mai bună variantă. Pentru că nu primea de fiecare dată salariul promis, s-a întors în ţară după 5 luni. Cu banii strânşi în Grecia a stat  o perioadă în gazdă în Botoşani. Se gândea să plece în Germania, după un alt prieten, când a găsit fundaţia Prieteni pentru Tine, care i-a oferit posibilitatea să se angajeze la Bucureşti. Tânărul spune că majoritatea prietenilor lui sunt oameni care provin din sistem. Cu ei se înţelege cel mai bine. Mai are două surori, încă sub protecţia statului, pe care le vizitează când poate. Când îl întrebi ce i-ar plăcea să facă în viaţă, răspunde „orice”, doar să lucrez. „Eu nu privesc în viitor deocamdată. Dacă nu lucrezi, nu te poţi gândi la viitor”, spune el.

Ca Petrică sunt majoritatea tinerilor de vârsta lui. Nu ştiu ce vor să facă sau cum, dar ştiu că vor să fie independenţi, mai ales financiar. Cei mai mulţi termină doar învăţământul obligatoriu, fără a cunoaşte o meserie, şi vor să plece din sistem. Nu se pune problema de facultate. „Dacă e să fac o proporţie, foarte puţini vor să îşi continue studiile. Majoritatea vor independenţă personală, financiară. [...] Mulţi manifestă preferinţă pentru munci agricole. Ei nu văd utilă o facultate, nu le satisface nevoia de independenţă financiară”, spune Georgiana Pilos, psiholog şi şef Centru de Plasament Elena Doamna, din Botoşani. În plus, ei nu depun nici cereri de prelungire a perioadei de protecţie (cu 2 ani). Potrivit Georgianei Pilos, în centrul pe care îl conduce nu s-au depus în ultimii ani astfel de cereri, iar tinerii ar trebui să îndeplinească anumite condiţii speciale pentru a le fi apobată solicitarea.

Studenţi cu „circumstanţe atenuante”

Din cei 30 de copii înscrişi în prezent la Elena Doamna, 8 au peste 18 ani. Dintre aceştia, 5 sunt încă la liceu sau la şcoală specială, pentru că au fost nevoiţi să repete vreun an sau mai mulţi, iar 3 sunt studenţi. Doi sunt la Facultatea de Inginerie şi Construcţii Civile, iar celălat este masterand la Ştiinţa şi Ingineria Materialelor, la Iasi. Psihologul spune că ceea cei îi deosebeşte pe cei trei băieţi de cei care nu vor să îşi termine nici liceul sunt capacitatea de adaptare socială şi ambiţia. În cazul masterandului, la acestea se adaugă un membru al familiei care l-a mai vizitat şi l-a susţinut moral şi, uneori, financiar. Ceilalţi doi băieţi, spune Georgiana Pilos, s-au ambiţionat să intre la facultate, avându-l ca model pe masterand.

Potrivit psihologului, cel puţin doi dintre băieţi au fost ajutaţi să capete capacitate de adaptare socială de măsura de protecţie de care au beneficiat, care s-ar fi apropiat mai mult de viaţa într-o familie. Mai exact, fie au stat în asistenţă maternală o perioadă mai lungă de timp, fie au stat în apartamentele cu puţini copii, unde li se oferă posbilitatea să se dezvolte mai bine. „Durata instituţionalizării şi măsura de protecţie influenţează personalitatea tânărului. Una este să stai în centrul de plasament şi alta cu asistentul maternal”, subliniază  Georgiana Pilos.

"Nu au inteligenţă emoţională"

Potrivit şefului centrului de plasament, principala problemă a copiilor instituţionalizaţi o reprezenită lipsa inteligenţei emoţionale. Ei nu se pot adapta la societate în condiţiile în care, pe de o parte, sunt sensibili doar la propriile nevoi, le lipseşte empatia, pentru că nu au avut suficiente oportuintăţi de a juca toate rolurile sociale, şi pe de altă parte pentru că nu îşi pot forma propria identitate, în condiţiile în care în sistemul de protecţie se merge pe ideea de grup, nu pe individualitate.

Cu alte cuvinte, una dintre problemele sistemului ar fi aceea că nu le oferă copiilor suficiente ocazii să iasă în societate. Însă, chiar şi atunci când ele există (copiii merg la şcoli de masă, sunt invitaţi de joacă de colegi), cei mici nu profită de ele pentru că se auto-stigmatizează. Ei văd intituţionalizarea ca un handicap şi se separă de ceilalţi pentru a nu fi răniţi, spune psihologul. În ceea ce priveşte îngrijirea lor în grup, în cadrul centrelor, Georgiana Pilos sugerează că aceasta este rezultatul faptului că sistemul se confruntă cu un mare deficit de personal.

Angajaţi fără experienţă cu 1400 de lei

Pentru că integrarea în societate pleacă, pentru cei mai mulţi dintre tinerii care părsesc sistemul, de la integrarea pe piaţa muncii, am discutat şi cu reprezentaţii unei firme care angajează tineri ce provin din sistemul de protecţie şi care au deschis anul acesta o fundaţie ce se ocupă strict de astfel de recrutări. Reprezentanţii Preţuri pentru Tine (PPT), o companie care comercializează îmbrăcăminte şi încălţăminte, recrutează încă din 2008 tineri din centre de plasament din toată ţara pentru funcţia de manipulant de marfă într-un depozit de la marginea Bucureştiului. Timp de 8 ore pe zi, angajaţii trebuie să eticheteze hanie. Stau mare parte din timp în picioare, dar au patru pauze în care se pot odihni.

Firma nu solicită experienţă anterioară de muncă, ci doar dorinţa de a lucra şi le oferă un salariul de pornire de 1400 de lei. De aici ei pot evolua către şef de echipă, şofer, recepţioner, ajutor de gestionar sau gestionar, iar unii dintre ei chiar sunt promovaţi. Au o perioadă de 2-3 săptămâni de acomodare, dar odată ce încep să lucreze, sunt trataţi la fel ca oricare alt angajat, spune Călin Runcan, şeful depozitului. Deşi firma recrutează în jur de 10 tineri pe an, în prezent lucrează în depozit doar 15 băieţi care provin din sistemul de protecţie a copilului (dintr-un total de 150 de angajaţi).

Probleme de autoritate şi violenţă
Reprezentanţii companiei spun că „nu toţi reuşesc să se integreze”, ci doar în jur de 80%. Asta nu înseamnă doar că nu se înţeleg cu colegii, ci că au probleme de autoritate (le este greu sa respecte indicaţiile şefilor ierarhici) sau că nu vor să muncească (după ce realizează ce în ce constă munca zilnică), fură de la colegi, sunt violenţi fizic sau verbal, stârnesc conflicte atât de mari încât destabiliează echipa din care fac parte. Deşi ei sunt trataţi cu o oarecare doză de toleranţă, angajatorul îi îndrumă pe tineri pentru a se îndrepta, iar dacă nu o fac, renunţă la ei. „Indiferent că e din centru sau nu, totuşi tu ai un colectiv faţă de care răspunzi şi care dacă te vede pe tine ca şef că tolerezi un astfel de comportament pentru faptul că e din cetrul de plasament, normal că o sa se întoarcă împotriva ta”, spune Anda Mădălina Brailean, secretar general al Prieteni pentru Tine, fundaţia companiei PPT.

La 20 de ani, nu ştiu să scrie sau să socotească

Unii dintre tinerii care ajung la Bucureşti pleacă după câteva zile, alţii după 2-3 luni, iar unii rămân chiar câţiva ani, însă se hotărăsc pe parcurs să plece în străinătate sau la vreo rudă la ţară. La PPT ei primesc mai mult decât un loc de muncă. Firma le oferă şi cazare în primele luni, îi învaţă cum să îşi gospodărească banii, iar unii dintre angajaţi meg cu ei la cumpărături. Le sunt evaluate cunoştinţele de limba română şi matematică de bază şi sunt încurajaţi să înveţe pentru că, spun reprezentanţii firmei, unii dintre ei nu ştiu să scrie sau să socotească, deşi au terminat 12 clase. În ciuda acestor dezavantaje, Călin Runcan spune că, din punctul de vedere al angajatorului, nu există o problemă majoră în a angaja tineri care provin din centre de plasament, pentru că totul se poate învăţa dacă există voinţă.

Fundaţia PPT încearcă să atragă şi alte firme în astfel de proiecte, însă de cele mai multe ori angajatorii sunt reticenţi. „Mulţi spun că au avut probleme cu astfel de tineri şi nu vor să repete experienţa”, precizează Mădălina Brailean. Deşi situaţia este cunoscută deja de multă vreme, foarte puţini sunt cei care cunosc sau vor să cunoască motivele pentru care tinerii instituţionalizaţi ai ajuns să fie priviţi ca o categorie separată de forţă de muncă, aflată poate cel mai jos într-o ierahie de gen.

Descurajaţi să îşi urmeze visele

Cei care lucrează cu tinerii din sistem spun că problema este una foarte complexă. În primul rând, la şcoală ei nu îşi însuşesc cunoştinţele la fel de bine precum ceilalţi copii, pe de o parte, pentru că nu există nicio constrângere din partea celor care îi îngrijesc şi, pe de altă parte, pentru că nici dascălii nu insistă ca aceşti copii să facă performanţă. De multe ori sunt păsuiţi pentru că sunt consideraţi o categorie specială. În al doilea rând, tinerii sunt descurajaţi atunci când vor să îşi dezvolte personalitatea şi să se orienteze spre domeniile care le plac. Dacă vor să facă şcoli post-liceale sau să se înscrie la facultăţi cei care sunt responsabili cu îngijirea lor le spun clar că nu au şanse să facă o carieră în domeniul ales.

„Mulţi au talente şi ca orice tânăr, vor să ajungă, actori, pictori, cântăreţi. Li se spune clar: Bagă-ţi minţile în cap! Majoritatea termină şcoli de meserii. [...] Pe de o parte e sistemul ăsta de asistenţă socială foarte limitat, cu foarte mulţi beneficiari şi foarte puţine resurse şi, pe de altă parte, e şi interesul lor să scape de ei. Adică să nu stea acolo, să fie dependeţi de ei foarte mult timp. Majoritatea, când împlinesc 18 ani nu sunt încurajaţi să îşi continue studiile. Nici măcar la liceu nu sunt încurajaţi să meargă. Mulţi termină 8 clase la 18 ani, pentru că repetă anul de mai multe ori”, explică Mădălina Brailean, care lucrează de mai mulţi ani cu tinerii din sistem.

O problemă de mentalitate

Potrivit reprezentantei PPT, pentru ca ei să nu se mai confrunte cu dificultăţi de adaptare atât de mari, ar trebui ca statul, dar nu numai, să acorde o atenţie mult mai mare educării copiilor. O primă soluţie ar fi creşterea numărului angajaţilor din centrele de plasament sau din apartamente, pentru ca fiecare copil să poată fi ascultat şi sfătuit, iar o alta implementarea unor programe menite să îi familiarizeze, pe cei ajunşi la vârsta adolescenţei, cu piaţa muncii, este de părere Mădălina Brailean.

Specialistul PPT precizează însă că situaţia în care se află astăzi aceşti copii poate fi pusă şi pe seama unei probleme de mentalitate care există în România, aceea că problemele sociale sunt doar ale statului. „Dacă oamenii ar înţelege, aşa cum se întâmplă în alte ţări, că problemele sociale sunt ale noastre, ale tuturor, şi s-ar implica mai mult în acţiuni de volunariat, atunci nici statul nu ar avea o povară atât de grea de dus”, subliniază  secretarul fundaţiei Prieteni pentru Tine.